Printul Charles, mostenitorul coroanei Marii Britanii, s-a impus ca un fenomen in cercurile arhitecturii britanice in anii 1980 prin maniera in care s-a adresat arhitectilor, prima data in anul 1984, a doua oara in 1987.
In speech-ul rostit la RIBA (Royal Institute of British Architects) cu ocazia aniversarii a 150 de ani de la infiintare, Printul Charles s-a pronuntat impotriva cursului pe care modernismul britanic l-a luat dupa terminarea celui de-al doilea razboi mondial si a facut o comparatie, devenita celebra, intre propunerea pentru extinderea National Gallery din Trafalgar Square si un „monstrous furuncul” pe fata unui prieten drag.
Cu ocazia celei de-a doua adresari, trei ani mai tarziu, Printul a criticat fara menajamente diversele propuneri prezentate in cadrul concursului pentru zona Paternoster, imediat la nord de celebra catedrala St. Paul — inca o data pentru ignorarea caracterului istoric al zonei. Initial s-a opus atat tendintelor moderniste cat si celor postmoderniste cu a sa strategie ad-hoc pentru o “Arhitectura a Comunitatii” (care ar urma sa tina cont de nevoile oamenilor de rand), ca in decurs de numai cativa ani opozitia sa sa devina o adevatara cruciada populara prin care cerea un mai riguros respect al traditiilor de constructie din trecutul istoric britanic.
ZECE PORUNCI
Cele “Zece Porunci” (Ten Commandments), principiile dupa care ar trebui sa se construiasca, s-au formulat intr-un volum intitulat “O viziune pentru Britania” si s-au prezentat publicului printr-o expozitie si un film cu caracter polemic, devenit foarte popular. Multi arhitecti critica intruziunea sa in dezbaterile pe marginea arhitecturii, dar marea majoritate a publicului britanic pare sa-I sustina puternic interventia.
THE PLACE
We must respect the land. It is our birthright and almost every inch of it is densely layered with our island history
HIERARCHY
There are two kinds of hierarchy which need concern us here. One is the size of buildings in relation to their public importance. The other is the relative significance of the different elements which make up a building – so that we know, for instance, where the front door is.
SCALE
Man is the measure of all things. Buildings must relate first of all to human proportions and then respect the scale of the buildings around them. Each place has a characteristic scale and proportion: farmhouses in Nottinghamshire may be tall and thin and in Northumberland they may be low and squat. It is high, and out-of-scale buildings that are damaging.
HARMONY
Harmony is the playing together of the parts. Each building that goes beside another has to be in tune with its neighbour. A straggling village street or a wide city avenue which may consist of buildings belonging to different periods can look harmonious.
ENCLOSURE
One of the great pleasures of Architecture is the feeling of well designed enclosure. It is an elementary idea with a thousand variants and can be appreciated at every level of building from the individual room to the interior of St. Paul’s Cathedral, or from the grand paved public square to the walled garden.
MATERIALS
Britain is one of the most geologically complicated countries in the world, and as a result it is one of the most beautiful. Our rich variety of building materials is a source of constant pleasure and surprise, for our villages and towns were built from what came closest to hand: stone in Northamptonshire, timber in Herefordshire, cob in Devon, flint in the Sussex downs, brick in Nottinghamshire. Each town and each village has a different feel, and fosters a fierce loyalty in those who belong there. We must retain this feeling; we must ensure that the local character is not permanently ended.
DECORATION
There seems to be a growing feeling that the modern functionalist buildings with no hint of decoration give neither pleasure nor delight. The training of the modern architect rarely encompasses the rules of ornament or the study of past examples of applied decoration. There is no longer a universal language of symbolism, and the gropings of some critics towards the imposition of meaning on what they call post modern architecture has been fairly unfruitful.
ART
While decoration is concerned with repetition and pattern, a work of art is unique. Why is it that contemporary artists play such a small part in the creation of our surroundings? Architects and artists used to work together naturally; today they are worlds apart. Look at so many of the great buildings of the past, where the architect needed the contribution of the artist to complete the splendor of his total vision.
SIGNS AND LIGHTS
Far too many of the marks of 20th-century progress take the form of ugly advertising and inappropriate street lighting, apparently designed only for the motor car. The car and commerce are both vital to the wellbeing of the country, but it is the junk they trail with them that we have to tackle.
COMMUNITY
People should be involved willingly from the beginning in the improvements of their own surroundings. You cannot force anyone to take part in the planning process. Legislation tries to make it possible, for people to share some of the complex processes of planning, but participation cannot be imposed: it has to start from the bottom up.
Arhiprofesor's Blog 
Londra, si mai ales the City, mi s-a parut un exemplu de „asa nu” in materie de interventii in arhitectura. Dar asa este, presupun, in momentul in care o lume intreaga se inghesuie sa fie reprezentata acolo. De cand a vorbit printzul Charles, s-a mai facut un „castravete” in centrul vechi! oricum, Londra pare a fi un oras vechi atacat de „nou”, Loyds building arata deja ca un manierism fara substanta, primaria nu da nici ea prea bine pe-acolo, nemaivorbind de scranciobu ala urias ce se vede de unde nu te-astepti! Un caleidoscop cu aceleasi elemente in diferite locuri, de te ia capul!( Interventiile Herzog de Meuron se potrivesc cel mai bine acolo.)
Dar, uitam de populatia Londrei, care isi permite sa ceara VIZA Reginei pentru a intra in the City! Oamenii aia chiar stiu ce e libertatea, si se pune in discutie absolut totul, la modul agresiv! De aceea, in materie de politici, chiar si urbane, eu as fi mai degraba de partea populatiei, nu a Printzului, oricat ar cosmetiza el impulsul traditionalist.
P.S.turnurile functionalist-moderne de ani 60-85 arata cel mai comic, cum stau ele singure deasupra orasului,( ca au avut grija sa le „intzepe”mai rar), cu aerul lor de „asta e viitorul”.
ah, si sa nu uitam ca Zaha Hadid traieste la Londra, si este un produs al A-A London!
Mie mi s-a parut Londra, tocmai pentru ca e Londra si nu Falticeni, un exemplu de oras viu unde am vazut, simtit, experimetat, trait, alaturari de obiecte de arhitectura fara nici-un complex al lui “vai sa nu gresesc !”. Au si ei un fel de Casa Poporului in plin Canary Warf. Nu este un oras „perfect”. Au insa multe alte lucruri care te fac sa simti ce e aceea “urbanitate”. Sunt multe de spus despre Londra, un Magheru desfasurat 60km x 60km !!!
Cele 10 porunci ale Printului Charles nu sunt o marota a Printului, desi asa par de la distanta. Este un trend de care Printul Charles s-a atasat pentru ca, deh, trebuie si dumnealui sa faca ceva. Important este trend-ul. Si un student arhitect trebuie sa stie ca acest trend exista, este semnificativ ca amploare si ca valoare, tot asa cum exista un “New Urbanism” de care nici nu stiu daca se pomeneste in cursurile de urbanism de la noi ! Scoaterea din scolile de arhitectura a studiului arhitecturii clasice, odata cu adoptarea Modernismului ca ideologie oficiala a arhitecturii, a indepartat pe studenti de regulile de baza ale compozitiei. Toata lumea incerca acum sa fie “original” prin a se indeparta cat mai mult cu putinta de reguli, de tipare (arhetipuri ?) ceea ce pentru “talentati” ca Frank Gehry, Zaha Hadid sau Daniel Liebskind acceptam (unii mai mult, altii mai putin). Iata insa ca arhitectura nu este numai una “mare”, ea se compune si din milioane de evenimente “mici” la care participam cei mai multi dintre noi, fie ca ne-o dorim, sau nu. si lipsa regulilor de care vorbeam transforma “decorul” in care traim intr-o cutie care nu “vorbeste”, nu “semnifica”.
Incerc sa-i incit pe studenti sa citeasca. Incerc sa le trezesc curiozitatea prin fragmentele de texte pe care le postez pe blog. Cultura arhitectului este preponderent constituita din imagini si internetul este acum o sursa formidabila de imagini care insa se transforma intr-o colectie de clisee la care studentii apeleaza fara sa aplice filtrul conceptual.
Este bine sa stapanesti imaginea, ea face parte din arhitectura, insa adecvarea imaginii la context, structurarea unui concept semnificant al obiectului pe care-l imbraci in imagini este, dupa mine, esenta arhitecturii.
Robert Venturi a demonstrat clar in “Complexity and Contradiction in Architecture” ca independent de trend, de “ism”, de ideologii, arhitectura pleaca intotdeauna de la concept, acestuia subsumandu-se “jocul savant” al compozitiei arhitecturale.
Este fantastic sa vezi cum, dupa numai cateva luni, studentii incep sa-si gandeasca proiectele nu numai plecand de la poze, si ca pozele pe care ti le arata nu sunt “imagini” ci suport pentru a-si ilustra conceptul propus.
Apropos de Zaha Hadid ! Imi aduc aminte ca in 1986 reprezentam Romania la un concurs international la Varsovia, impreuna cu alti doi colegi, unul dintre ei fiind astazi profesor la Ion Mincu, celalalt la Sorbona. Jerzy Drzedzinski, judge-ul raportor al concursului, un urbanist de exceptie, a facut intr-o seara o prezentare de diapozitive (Jerzy’s Show !) prezentand printre altele o cladire din Viena a lui Hundertwaser. Pentru mine, iesit prima oara din tara, a fost un eveniment exceptional. Vorbitorul spunea atunci: cladirea este formidabila, dar ce ar fi daca toata Viena ar fi asa ?!
Ma intreb: ce s-ar intampla daca in fiecare oras din lume Frank Gehry ar construi un muzeu de arta ca cel din Bilbao sau Zaha Hadid ar planta in toate capitalele lumii cate un obiect in stilul sau inconfundabil.
Ce ar fi sa clonam Opera din Sydney, Tour Eiffel, Parlamentul din Dacca, Empire State Building. sa le facem un bun al tuturor ! Riscul pe care si-l asuma unii dintre arhitectii din Gotha prin manierismul formal exagerat este imens, in primul rand pentru ei. Din fericire arhitectura este mai mult decat sculptura. Iar valoarea de Icon pe care o capata uneori obiectul de arhitectura este data in primul rand de unicitate, exceptional si nu de stil, de maniera.
De aceea eu il prefer lui Zaha Hadid pe Renzo Piano, un contextualist pur singe sau pe Mario Botta, al carui manierism este rezultat din concept si nu din gest.
E greu sa compari o traditie consolidata in timp si asumata de locuitori pana in cele mai mici detalii – vezi obiceiul ceaiului, costumul englezesc, gentleman-ul (un cersetor din Canary m-a agatzat cu „excuse me, sir, by chance, do you happen to have any spare change?”)- cu ce ar fi trebuit sa avem noi, romanii. La noi, in chestiunea contrast nou-vechi, nu ai la ce sa faci contrast, ca prin felul distructiv din fire, am avut grija sa nu existe nicio coerenta in majoritatea spatiului construit, deci practic si contextualismul, si modernismul acut, sau postmodernismul copy-paste, sunt lipsite de argumentul de baza al conceptelor: un loc in care sa raspunda la ceva. Incep sa cred ca solutia „Mincu&Co” ar fi fost (daca nu, este) cea mai buna pentru noi.
Cum de intre cele doua razboaie au existat totusi arhitecti care s-au descurcat ? Creand ceea ce astazi noi consideram (ma refer la Bd.Magheru in special) exemple de coerenta remarcabile. Atitudine fata de vechi ? Un exemplu demn de remarcat (nu spun ca este formula standard aplicabila peste tot !) este blocul cu libraria Humanitas la parter, in spatele Bisericii Kretzulescu, al lui G.M.Cantacuzino.
Din pacate, am mai spus-o, ne aflam acum in faza de descoperire primitiva a fatadelor de tip perete cortina, aceeasi in care s-au aflat si alte capitale europene in perioada post-belica (taim si noi un fel de post-belic, nu-i asa ?).
In 1990, intr-o duminica libera in centrul Berlin-ului am cautat in zadar ceea ce stiam ca exista – Arata Isozaki, Peter Eisenman, Rob Krier, etc – descoperind numai ceea ce avem si noi in Bucuresti-ul de azi – Schuco, Hueck, Reiners, Alcan, etc. Acelasi fenomen pagubos de ocupare a locurilor importante din oras cu arhitectura fada a sistemelor de profile dupa cum are sau nu mai multi sau mai putini bani investitorul. Cred insa ca merita sa dedic un articol acestui subiect.
Multumesc pentru pertinentele si uneori flatantele comentarii.
Argumentul cu „cum ar fi daca ai vedea peste tot Hadid sau Gehry,” nu tzine, va aduc aminte ca cei de la Contimporanul erau priviti ca niste intrusi salbatici si brutali in oras, iar Magheru un exemplu de specula. Arhitectura pe care azi o consideram absolut remarcabila a fost aprig combatuta de catre lumea academica.
Problema este la cine judeca in cadrul autoritatilor valoarea unei lucrari, chestiune extrem de delicata si cu dus-intors, cu implicatii si discutii care ar trebui facute cat mai public si pe larg, cu comunitatea, astfel incat sa nu se promoveze doar formalismul de orice natura, fie el traditionalist sau avangardist/(deconstructivist?)
Absolut de acord cu promovarea unei analize exhaustive a modului de interventie in oras, nu numai import comercial de sisteme de fatzade, puse pe un POT/CUT maxim!
Cat despre posibilitatea practica de a te exprima in centrul unui oras, mie personal mi s-a dus visul asta, orice documentatie pe centru fiind blocata in comisia de consilieri pana si intr-un oras de provincie ca Pitestiul, (cu argumente bazate pe reglementari legale contradictorii- Normele de sanatate vs RGU, nemaivorbind de lipsa de transparenta, nu se stie nici cand va fi sedinta, etc. ) Decat atata stres si vorbire la peretzi, ma lipsesc!
Nici nu mi-am imaginat ca ar fi posibil un centru de oras cum este cel al Bucurestiului, construit intr-o perioada scurta de timp intr-un stil cvasi-unitar, facut din cap in coada de arhitecti din familia Zaha Hadid !!! (ma refer la Magheru din nou si as dori sa ne ferim de silogisme). Nici purtatorii de turbane din Abu-Dabi nu au facut greseala asta, desi si-ar fi putut permite extravaganta ! Eu ma intreb numai daca cei care i-au comandat muzeul din Bilbao lui Frank Gehry sunt fericiti vazand obiectul lor „unic” multiplicandu-se in din ce in ce mai multe orase. Daca initial a fost un icon al orasului Bilbao acum a ramas numai un icon al lui Frank Gehry. Este OK ? Ma intreb numai. Nu dau cu piatra ! E posibil ca intr-un viitor nu stiu cat de indepartat o astfel de arhitectura sa poata fi numitorul comun al unui cartier ca Balta Alba, sau Berceni. Nu cred ca imi doresc sa apuc acel viitor, asta neisemnand, fereasca sfantul, ca imi place Berceni-ul !
Am ascultat recent un interviu al lui Alvaro Siza care imparte arhitectura in doua categorii dupa cum este sau nu „vizibila”. Intrebarea era ce se poate intampla daca arhitectura „vizibila” devine masa, campul, canavasul ? O piatra pretioasa sta bine pe un inel, dar ce se intampla daca inelul dispare pentru ca nu se mai vede de pietre ? Un poem devine semnificativ prin cateva metafore, dar ce se intampla daca nu se mai simpte limba de prea multe metafore ? Nu cumva isi pierd sensul chiar metaforele iar poemul dispare cu totul ? Cu muzica este mai simplu. Au fost si sunt inca autori de muzica ce au experimentat muzica fara muzica. Nu prea mai au audienta. Din fericire nu-i bai: nimeni nu poate forta pe nimeni sa asculte ce nu doreste.
Cu arhitectura din nefericire problema e cu totul alta. Impactul asupra noastra a tuturor este covarsitor si cu bataie lunga.
Nu am in orice caz pretentia ca detin adevarul absolut. Ma consider un cetatean obisnuit al planetei dar cu un instinct aproape fara gres al detectarii binelui (am fost tentat sa spun „al frumosului”) si imi place sa exersez acest instinct. E dreptul meu si, mai nou, datoria mea.
Si revenind astfel la subiectul ce-mi este cel mai drag – instinctul meu actioneaza si asupra studentilor, carora le acord din principiu libertate totala de exprimare, fara insa sa pot sa-mi reprim instinctul prin faptul ca-mi exprim inevitabil optiunile. A comunica inseamna a-ti exprima o optiune, in primul rand. A educa, deasemenea. Daca prin asta sunt sau nu un profesor bun, numai studentii vor putea spune. Nu acum ci peste cativa ani cand sigur isi vor aduce aminte de orele petrecute impreuna.
Si, ca sa raspund la chestiunile legate de relatia cu oficialitatile … Eu ma consider un dizident, mai ales dupa ce mi-am dat demisia dintr-o functie de conducere a Ordinului Arhitectilor. Nu cred insa ca este relevant pentru fenomenul arhitecturii in general, ce se intampla acum in zona aceasta. Boala este grava si cauzele bolii depind din nefericire prea putin de arhitecti. Este un subiect ce nu cred ca-si are locul aici.
Incepand de la coada la cap:
1. Corect, chestiunea cu autoritatile nu are ce cauta aici, a fost o slabiciune pentru care imi cer scuze.( Am apreciat luarile dvs. de cuvant din CNOAR, regret lipsa de strategie si nefinalitatea discutiilor de acolo.)
2. Cred ca in relatia Profesor-Student sensul relatiei nu trebuie schimbat, si atata timp cat se discuta la modul corect, sincer si cat se poate de obiectiv pe marginea solutiilor, ar fi total absurd ca profesorul sa nu isi sustina vederile, altfel de unde sa invete studentul? Eu imi aduc cu mare placere aminte de orele de atelier care atunci nu pareau mare lucru, ba chiar erau uneori o piedica in calea proiectului meu, dar privite retrospectiv, ele au fost fundatia. In practica sunt mult mai multe piedici ca la atelierul de scoala, si infinit mai absurde.
3. Curentul international fiind depasit, informatia circuland altfel astazi, existand o mare varietate de forme de exprimare, nu cred ca un cartier va arata in viitor la fel de coerent ca cele din trecut, din timpul in care lucrurile nu se schimbau in ritmul actual.
4. Sper, Doamne fereste, ca „star-sistemul” din domeniul muzicii, ca tot faceati o paralela, sa nu se reverse vreodata si peste noi, desi s-ar putea sa fiu naiv, si sa fim deja in plina teorie a conspiratiei.
5. Va multumesc pentru timpul cheltuit in discutia aceasta, va urez succes si studenti cat mai buni, cu sperantza ca macar cativa vor ramane in tara, si din ei cativa vor veni si in provincie, cu promisiunea ca nu voi reveni, cu respect,
arh. C.Cozma.
Nu am conceput acest blog pentru tipul de dezbatere pe care am dezvoltat-o impreuna, ideea fiind la inceput sa creez o platforma dedicata dialogului cu studentii si punctarii unor aspecte ale experientei mele universitare, dat fiind faptul ca eu insumi sunt un fel de student in domeniu.
Nu am avut intentia sa fac un forum, insa pe de-o parte „vizita” dvs. mi-a facut placere si m-a incitat prin verbul dvs.incisiv si alert si, recunosc, pentru remarcile uneori flatante, iar pe de alta parte cred ca un schimb de pareri de acest gen poate fi interesant pentru un student. Este ca si cum intr-o ora de atelier, prof.Ricci sau prof.Vladescu ne-ar fi facut surpriza sa invite un coleg arhitect cu care sa poarte un dialog pe teme de arhitectura din cele mai variate, de fata cu noi. Cred ca mi-ar fi placut foarte mult o astfel de experienta. Va rog sa va considerati de acum incolo invitat la „orele noastre de atelier” si daca si cand veti vrea sa reveniti, puteti intra fara sa bateti la usa.
Post scriptum apropos de Bilbao:
Saracul Quinn, ce-o fi simtit el cand Brancusi a inceput sa produca „Pasarea in spatiu” in multe alte exemplare, cu explicatia ca tema se cerea rafinata…