In cautarea ciupercutei

portret 3

Sunt printre cei care-si mai consuma timpul cu prezenta pe FB. Nu-mi pare rau pentru ca din cand in cand aceasta „aventura” in virtual imi prilejuieste experiente interesante.
Azi pe una dintre paginile studentilor de la USH Alexandra Barbulescu, studenta la arhitectura, a facut un comentariu cel putin interesant, pe care de altfel un alt coleg a simtit nevoia sa-l citeze pentru frumusetea argumentarii. Era vorba despre greutatile cu care studentii facultatii de arhitectura le intampina in dialogul cu profesorii in cautarea solutiilor pentru proiectele lor. O citez si eu aici, si o fac fara sa-i cer permisiunea , nu din aroganta ci cu admiratie si pentru ca am convingerea ca un text prezentat pe FB este deja atat de public incat nu mai poate fi invocat dreptul la intimitate.
Comentariul Alexandrei m-a provocat (intelectual) si am simtit nevoia sa-i raspund in incercarea de a lamuri problema in felul in care inteleg eu lucrurile. Postez deci in continuare si raspunsul meu.
Astept desigur comentarii ale studentilor si ale arhitectilor.

Alexandra Barbulescu:
Am sa încerc să explic sentimentul pe care îl încearcă majoritatea studenților de la noi din facultate: Este ca și cum ai căuta în pădure o ciupercuță albastră cu pete roz(care sunt și suficient de rare), doar că ești legat la ochi. Atunci când întâlnești un trecător prin pădure și îi ceri ajutor cu căutarea de ciupercuțe, trecătorul încearcă sa îți explice cum arată culoare albastru și cum arată petele roz. Tu ști cum arată ciupercuța, problema e ca ești legat la ochi. Așa că trecătorul câte o dată îți înmânează o ciupercuță albă, și în funcție de noroc, îți spune că este albă și ca ție îți trebuie una albastră cu pete roz, sau, nu îți spune nimic. Mult succes in găsirea ciupercuțelor colorate!!! Le-ai fi putut găsi mult mai ușor, dar așa trebuie să muncești mult mai mult.
În anii mai mari, când în sfârșit ai învățat să nu mai umbli prin pădure legat la ochi, trebuie să cauți ciuperci comestibile, nu doar ciupercuțe drăguțe. Ceea ce nu este mai greu, dar, tu ai petrecut ani de zile specializându-te în găsirea de ciupercuțe cu ochii închiși. Nici nu știi de unde să începi să cauți, și nu știi ce este comestibil și ce nu. Unii dintre colegii tăi renunța, alții, aduc trufe, scoase din pământ. Tu nici nu știai că există ciuperci în pământ!!! De unde era să știi? Erai legat la ochi.
Cel mai greu lucru este să dai răspunsul evident la o întrebare, din frica de penibil, iar acesta este motivul pentru care, oricât ar încerca oricine să ne explice cum arată albastru cu pete roz, n-o să fie de nici un folos…
Pe scurt, știm bine ce vreți de la noi; ceea ce nu știm, este cum se ajunge acolo.

Dan A.:
Eu o sa-ti spun ceva care o sa te surprinda poate.

Am convingerea ca arhitectura ca arta nu poate fi predata, sau altfel spus nu exista profesor care sa te invete sa faci arhitectura, asa cum nici-o alta arta nu poate fi invatata, adica nici-un profesor nu poate sa te invete sa creezi muzica sau poezie sau pictura. Un profesor poate numai sa te invete mestesugul artei, adica sa-ti ofere tehnici, proceduri de realizare a obiectului de arta.

Arhitectura spre deosebire de celelalte arte are o complicatie suplimentara prin faptul ca intre concept si obiect exista reprezentarea – proiectul. Arhitectura de fapt (asa cum spunea foarte corect Louis Kahn) nici nu exista concret: numai obiectul de arhitectura „gata”, care este si el la randu-i tot un fel de reprezentare a conceptului, exista in concret.

Creatia nu se poate invata. Creatia iti vine sa nu iti vine. Vorbim de arhitectura si nu de constructie !!! O facultate te poate invata principii (din pacate putini profesori inteleg acest lucru !!!) oferindu-ti un instrumentar de proceduri si te poate invata tehnici de reprezentare – atat pentru realizarea proiectului cat si pentru realizarea finala a obiectului de arhitectura. Profesorul nu poate sa te invete sa creezi ci poate numai sa te stimuleze sa gandesti adica sa-ti deschizi portile mintii catre creatie. Din nefericire, trecatorul pe care-l folosesti in mica ta parabola (profesorul) poate sa-ti spuna numai principiile dupa care trebuie sa te conduci pentru a gasi ciupercutele; asta te va face sa vezi chiar cu ochii acoperiti, pentru ca ochii mintii nu au nevoie de lumina zilei, ei vad si pe intuneric !!!

Degeaba cauti sa afli de la el altceva. El iti va spune poate de cate feluri sunt ciupercutele, cum trebuie sa le cauti dar nu va sti sa-ti arate unde sa gasesti ciupercuta pe care tu o cauti pentru ca acea ciupercuta nu exista in realitate ci este creatia mintii tale. Nicio ciupercuta nu este la fel cu alta. Fiecare este unica !!! De aceea trecatorul iti va putea cel mult spune cum a gasit el si unde cele cateva ciupercute pe care el le-a cules in viata lui.

Daca intelegi principiile dupa care se cauta ciupercutele pe care ti le poate spune, daca are limbajul adecvat ca sa-l intelegi, atunci veti putea chiar cu ochii inchisi sa vorbiti fiecare despre ciupercutele pe care le aveti in minte si pe care fiecare le gasiti daca ochii mintii sunt deschisi. Trecatorul nu te poate ajuta dandu-ti o ciupercuta alba sau de orice culoare, din cele pe care le-a cules el, pentru ca niciodata nu vor putea fi cipuercuta pe care o cauti tu.

Sper ca ti-am fost de folos. Obisnuinta de a gandi, de a gandi in termeni arhitecturali, deci de a utiliza un instrumentar specific arhitecturii in mod creativ, se castiga greu, cu eforturi intelectuale mari si sustinute. Nu copiind la cursuri si facand copy-paste de pe internet referate si eseuri sau aplicand clisee fara nicio ratiune. Arhitectura nu se poate face fara sa stapanesti intrumentarul de care vorbeam si pentru asta este necesar mult exercitiu.

Imi place sa fac intotdeuna comparatia cu un pianist. Un mare pianist nu va canta niciodata in maniera altuia ci va avea interpretarea lui pentru fiecare piesa pe care o canta. Pentru a ajunge insa la a fi capabil sa creezi, sa fii tu, sa interpretezi muzica in maniera ta, ai nevoie sa faci exercitii nenumarate de digitatie, sa exersezi game, arpegii, sa faci mii de solfegii, fara sa sari nicio etapa de studiu pentru perfectionarea tehnicii. Trebuie sa stii totul depsre instoria muzicii, despre pian, despre ce este muzica, sa ajungi sa ai propriul tau sistem critic dupa care interpretezi sensul lumii si a tot ce exista, si numai dupa aceea, atunci cand singurele intrebari pe care ti le pui sunt in legatura cu muzica ta, numai atunci vei stii sa creezi fara sa faci efort. Totul iti va veni de la sine.

In tema de proiect nr.3 la anul II ma autocitez spunand ca paradoxul arhitectului, care este cel al creatorului in general, este acela ca esti mereu ucenic, mereu te descoperi si te redescoperi dar in acelasi timp, in fiece clipa este deja maestru pentru ca esti maximul ce poti fi in acel moment al creatiei. Daca nu ar fi asa nu ai putea crea niciodata nimic de „jena” ca nu esti perfect. Asta este cred si problema boastra: va este teama sa fiti voi insiva de „jena” ca veti fi judecati. Ceea ce este o prostie. Numai tu te poti judeca pentru ceea ce creezi. Ceilalti, profesorul, te pot judeca numai pentru faptul ca nu gandesti (eventual). Iti urez succes in a te descoperi si a te structura cat mai solid pentru a fi un creator adevarat.

Post a comment or leave a trackback: Trackback URL.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: