Interviu – prof.arh.Livio Dimitriu

Arhitectul, Prof. Dr. Doc. Livio Dimitriu de la Pratt Institute din New York
„Nu construieşti mall-uri pe o insulă pustie şi Ateneu la Polul Nord pentru pinguini”

interviu realizat de Magdalena Popa Buluc publicat in Cotidianul in 3 august 2011.


Arhitectul Livio Dimitriu

Arhitect de talie internaţională, om de cultură, excelent pedagog şi teoretician al arhitecturii, profesor pe viaţă la “Pratt Institute” din New York, Livio Dimitriu este unul dintre numele de rezonanţă ale domeniului atât în Statele Unite, cât şi în restul lumii. Este fondatorul “Urban Studies and Architecture Institute”, cu sedii la New York şi la Verona. Totodată, este editor-şef la “USA Books”, Senior International Editor la “Arhitext Design Magazine” şi la “Octogon”. A semnat, împreună cu firma sa, proiecte de arhitectură rezidenţială, instituţională şi religioasă, de design urban şi industrial în SUA, Italia, Japonia, Coreea şi România. I s-au acordat numeroase distincţii internaţionale, ca “Honor Award/First Prize” al American Institute of Architects (1985), “First Prize Places Competition” (1984), Premiile Bienalei de la Veneţia (1991, *1985), Medalia de Aur pentru Design Urban de la Cefalu, Italia (1979), “Bronze Medal Urban Design”, Pavia, Italia (1983), “Honorable Mention Shinkenchiku”, Japonia (1979), Finalist/”Boston Artists’ Housing Competition” (1987), Finalist/”Mimar Competition”, Arabia Saudită (1985). Nu de mult i s-a decernat titlul de “Master Architect în piatră” de către vechea “Corporaţie a Pietrei” din Verona. Proiectele lui au fost expuse la “Architecture Museum” din Germania, “Taiwan Fine Arts Museum”, “Museum of Finnish Architecture”, “Bienala de la Veneţia, “MoMA” din New York, “Muzeul de Artă Modernă” din Paris ş.a. Şi, nu în ultimul rând, este autorul a peste 12 volume de specialitate, editate în întreaga lume, şi curatorul multor expoziţii deschise în marile metropole. Arhitectul Livio Dimitriu este căsătorit cu scriitoarea Doina Uricariu.

De puţin timp s-au încheiat examenele de licenţă de la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism “Ion Mincu” din Bucureşti. Aţi făcut parte dintr-una din comisiile de profesori universitari care au notat proiectele absolvenţilor.
De mai bine de zece ani, Institutul de Arhitectură “Ion Mincu”, sub conducerea inspirată a preşedintelui Emil Barbu Popescu, Mac Popescu, aşa cum îi place să i se spună, a avut o iniţiativă care mi s-a părut extraordinară. A deschis jurizarea proiectelor destinate diplomei de licenţă, precum şi jurizarea concursurilor naţionale profesionale, prin cooptarea şi invitarea unor personalităţi cunoscute pe plan internaţional, din Europa, cele două Americi şi Asia. Această practică este standard în Vest. Iniţiativa o consider unică în contextul României de azi întrucât oferă un schimb de opinii periodic şi constant şi contribuie efectiv la transparenţa valorilor. Studenţii absolvenţi pot avea o evaluare a proiectelor lor, făcută de arhitecţi şi profesori cu o experienţă internaţională. E ca în povestea cu făina care creşte cu atât mai pufoasă în aluat cu cât e cernută de mai multe ori. Modelul operaţional “Ion Mincu” ar fi trebuit să devină deja standardul tuturor instituţiilor academice şi al altor organizaţii de cultură din România.

Educaţia este esenţială în strategia şi bunăstarea unei ţări

Cum vi s-au părut studenţii la finalul acestei perioade de cinci ani de studii?

Anul acesta au venit din străinătate profesori arhitecţi din mai multe ţări şi universităţi plus cei invitaţi din birouri de arhitectură cunoscute. Eu am fost invitat prima oară în anul 2000, cu o bursă din partea Fulbright/Departamentul de Stat SUA, ca să coordonez reorganizarea primului an de studiu la “Ion Mincu” împreună cu o echipă de colegi români. Am revenit constant apoi în jurii profesionale, academice diverse şi ca profesor, aşa că am o continuitate în evaluarea critică a schimbărilor. După mai mulţi ani de creştere pozitivă a calităţii şi performanţelor universităţii de arhitectură, mă refer la studenţi, anul acesta s-a produs o cădere evidentă, fapt care m-a surprins şi care a fost remarcat de către mulţi dintre profesorii invitaţi. O cădere la fel de vizibilă şi în alte domenii. Explicaţia o găsesc în recenta demotivare totală a studenţilor şi profesorilor. Lipsa de oportunităţi profesionale, diminuarea acută a salariilor au avut un teribil impact. De curând, am aflat de luarea unei decizii care va duce la decapitarea celor mai importante valori intelectuale şi manageriale din învăţământul românesc. Povestea cu pensionarea obligatorie a profesorilor la 65 de ani!!! Mă surprinde această situaţie, cu atât mai mult cu cât educaţia este considerată în America, ţara mea, ca aparţinând strict domeniului de apărare naţională. Cred că este clar pentru noi toţi că astăzi, mai mult decât în anii ’60 ai administraţiei Kennedy, adevăratele războaie se poartă pe plan economic, informaţional. În sensul acesta, educaţia este esenţială în strategia şi bunăstarea unei ţări. România, în special, nu cred că îşi poate permite luxul de a pierde şi un centimetru de teren pe câmpul acestei bătălii. Eu aş fi ratat şansa de a studia şi de a lucra cu arhitecţi eminenţi dacă lumea nu ar fi socotit longevitatea lor un dar nepreţuit şi nu i-aş fi întâlnit la vârsta lor de 70-80 şi chiar peste 90.

Ce teme îşi mai aleg studenţii la proiectul de diplomă? Spitale, vile, stadioane, poate mall-uri?

Temele în sine sunt variate precum cele amintite deja în întrebare şi chiar mai diverse. Contează abordarea lor din punct de vedere civic. Studenţii includ adeseori, onorabil, ideea caselor de cultură, construibile în variate contexte urbane. Dar rezolvarea lor se face funcţional cu aceleaşi criterii, neschimbate critic, prezente în proiectele realizate până în anul 1989. Aceste proiecte nu dezvoltă aspiraţiile şi nevoile actuale ale societăţii româneşti. Orice fel de argument de natură formală şi tectonică, în consecinţă, nu reprezintă o concepţie specific românească, ci tinde să asimileze tendinţe din alte părţi ale lumii, fără a încerca să înţeleagă abordarea civică şi critică a acestor teme contextual. Nu acoperă lipsa spaţiilor pierdute de multe instituţii în urma retrocedărilor de clădiri. Nu reflectă interacţiunea socială şi dialogul comunităţii pe vârste şi anotimpuri ale culturii. Am fost de curând la Hunedoara, unde a căzut industria oţelului, cum au căzut într-o mulţime de oraşe din România diverse domenii de producţie şi, implicit, piaţa muncii. Care ar trebui să fie destinaţia unei case de cultură în zonele care şi-au pierdut masiv locurile de muncă? Arhitectura nu se reduce doar la construcţia de clădiri “frumoase şi originale”. Pentru mine definiţia frumuseţii include şi responsabilitatea arhitecturii faţă de societate. Studenţii trebuie să înţeleagă că tot ceea ce ei proiectează şi visează să construiască este în primul rând în serviciul societăţii, şi nu este dictat de proiecte-fantomă care se fac pentru comunităţi în campanii electorale, ce nu ţin seama de nevoile reale ale localnicilor. Nu construieşti bazine de înot pentru un sat fără locuitori, în care au mai rămas câţiva bătrâni, uliţe fără canalizare şi câteva capre. Şi nu ridici şcoli masive cu multe clase unde nu există elevi. Cum nu construieşti mall-uri pe o insulă pustie şi Ateneu la Polul Nord pentru… pinguini.

Românii îşi tratează patrimoniul ca nişte cotropitori

Există multă nepăsare şi mult cinism în felul în care tratăm valorile? Le preţuim? Ne pasă când le paşte ruina?Ce v-a neliniştit de când vă aflaţi în ţară?

Am sentimentul că românii, dar nu sunt singurii în acest fel de a fi, îşi tratează patrimoniul ca nişte cotropitori. Ca nişte invadatori sau jefuitori la drumul mare. Ca norul de lăcuste ce rade totul în cale. Am văzut combinatele industriale dezafectate, toată această arhitectură industrială jefuită, de la ferestre la fierul beton. Toate oraşele din România păstrează în diverse zone schelete de arhitectură industrială. În America, aceasta a fost transformată în condominium-uri, în ansambluri rezidenţiale de lux, ateliere de artă, săli şi galerii de pictură, săli de teatru… Construcţii vechi mai aşteaptă şi azi o nouă destinaţie, dar nu sunt măcelărite de hoţi, deşichetate, vândute la fiare vechi. Pe de altă parte, studiul şi performanţa în domeniul istoriei şi mai ales al teoriei, al cercetării, în România, în arte şi literatură, sunt tratate cu un soi de cinism dezinvolt. În toate profesiile, lumea are aerul că nu mai contează cercetarea, studiul aplicat, demersul arheologic, comparatist. Toţi sunt manageri, preşedinţi, lideri de opinie, PR, VIP-uri. Gospodarii adevăraţi îi numeri pe degete. Se promovează aura unui succes extrem de superficial, spiritul dominant de entertainment şi manelizarea fiind la modă, ca şi luarea peste picior a celor care cercetează, care construiesc ceva solid. Am constatat, de pildă, dezinteresul faţă de receptarea cărţilor importante. Lumea nu vorbeşte de olimpicii internaţionali ai României, de savanţi. E împinsă mereu spre telenovele reale în care prostituarea unei tinere devine reţeta succesului în viaţă. Domină spiritul ludic redus la mizerabilismul unui joc de barbut continuu. Aruncatul de zaruri. Răutatea. Invidia. Regăsesc tot mai dictatorial acelaşi miticism, acum ca şi în trecut. Teoria şi istoria nu se pot face după ureche şi nici ca un spectacol de varietăţi. Teoria şi istoria arhitecturii şi urbanismului sunt pentru mine instrumente esenţiale în proiectare, indiferent dacă este vorba de o clădire, o pictură sau un text literar. Apoi e şocant spiritul dictatorial al unor titulari de instituţii, comportamentul de arendaşi pe moşia patriei, ministerelor, institutelor…


Făcând parte din Juriul Internaţional de Arhitectură al Concursului Masan din Coreea

Ce restaurări şi reconsolidări ale patrimoniului v-au atras atenţia în sens pozitiv? Care sunt zonele vulnerabile, erorile curente?

Restaurarea picturii şi de structură în cazul mănăstirilor din zona UNESCO, Palatul Cotroceni, restaurat, consolidat şi extins, în anii 1976-1986, dar şi după 2000, când s-a rezidit biserica demolată, Ateneul, Biblioteca Centrală Universitară, zona Lipscani, câteva cetăţi, gen Suceava, refacerea multor clădiri din Sibiu. Dar am descoperit că sub pălăria restaurărilor se aşază multe escrocherii, bişniţării şi interese. Multe clădiri rezidenţiale de patrimoniu din Bucureşti sau zonele istorice ale unor oraşe sunt lăsate să se distrugă sau sunt vandalizate programatic de proprietari ca să fie demolate. Flagrant şi în ochii lumii şi ai Guvernului României se distrug o casă-bijuterie pe Bdul Aviatorilor, alta lângă sediul ASE, alta pe Kiseleff, multe pe Calea Victoriei. Pot da sute de exemple. Deşi discursul politic e dedicat patrimoniului, realitatea demonstrează contrariul. Dictează liberul arbitru. Avem patrimoniu când ne convine şi uităm că-l avem când ne împiedică în afaceri. Clădiri de interes patrimonial nepreţuit zac cu lucrările abandonate, dacă se schimbă culoarea politică a primarilor, intrând şi ele în opoziţie faţă de circuitul banilor pentru restaurare. Prostia, neglijenţa, incultura crasă adaugă şi ele dinamita distrugerii. Recent am trăit povestea cu Sarmisegetuza şi dărâmarea unor ziduri milenare cu ajutorul imbecilităţii unui şofer care conducea un agregat… Pe Bulevardul Elisabeta, coborând spre Operă, am avut sentimentul unei totale prăbuşiri a civilizaţiei în Bucureşti.

Cum i-aţi regăsit pe foştii studenţi de acum 2-3 ani când aţi predat la Bucureşti, în anul sabatic?

Nu i-am mai regăsit. Au plecat. Au rămas în ţară doar puţini dintre ei şi doar câţiva lucrează în domeniu. Cei care au plecat au obţinut burse de studii la universităţi importante din Europa. M-am bucurat să-i ajut pe unii concret să facă acest lucru. Succesul studenţilor de la “Ion Mincu”, recunoscut în străinătate, demonstrează calitatea şcolii, chiar dacă-mi păstrez rezervele recente, exprimate deja. Această emigrare a tinerilor, plecarea masivă din ţară a românilor, nu doar căpşunari, ci titraţi, mulţi dintre ei vârfuri în domeniile lor, mi se pare o pierdere enormă pentru România. Într-o profesie în care, în toată lumea, maturitatea este atinsă după vârsta de 50 de ani, închipuiţi-vă ce se întâmpla dacă lui Frank Lloyd Wright, uriaşul arhitect american al secolului XX şi autorul faimosului Muzeu “Guggenheim” de la New York, care a profesat activ până după vârsta de 90 de ani, nu i-ar fi fost permis să intre pe poarta unei universităţi după vârsta de 65 de ani decât plătit cu câţiva roni pe oră!!! Cum să începi de la zero?

“Viaţa mea este un proiect de libertate absolută”


Împreună cu designerul şi arhitectul Gaetano Pesce

Aş vrea să refacem unele elemente din biografia dumneavoastră profesională. Să-mi vorbiţi despre profesorii pe care i-aţi avut şi despre marii arhitecţi pe care i-aţi întâlnit. Aţi studiat arhitectura la New York, după ce aţi fugit din România profitând de o călătorie în Iugoslavia, unde eraţi în vizită la rude, chiar în timpul invaziei sovietice din Cehoslovacia, din 1968. Care e prima dumneavoastră imagine de proaspăt student în oraşul New York?

Mă bucur că-mi puneţi această întrebare. Coincide cu întrebările studenţilor mei de la “Ion Mincu” şi din toată lumea, fie că e vorba de “Pratt Institute”, de “Columbia University” şi de atâtea alte universităţi unde am predat şi am fost invitat ca profesor sau de participarea mea la seminarii internaţionale ori la jurii, cât şi la seminariile internaţionale pe care le-a promovat institutul pe care îl conduc din 1978, “USA Institute”. Am ajuns în America, un licean fără diplomă de bacalaureat. Un tânăr care nu avea nimic, doar o cămaşă în spate, 20 de dolari şi două pasiuni, arhitectura şi munca pe brânci. Fără să ştiu o boabă de engleză. Faptul că eram în stare să mă exprim prin desen a compensat lipsa limbii engleze. Primul meu serviciu a fost într-o companie de poduri suspendate. Un bătrân inginer evreu, şeful meu direct, m-a întrebat cu bunăvoinţă de ce nu sunt interesat să intru la “Cooper Union”. Cu engleza mea aproximativă, la acel moment, am înţeles că inginerul îmi cerea să devin membru într-un oarecare sindicat “Cooper”. Veneam din România lui Ceauşescu şi nu-mi trecea prin cap, Doamne fereşte, să devin sindicalist în America!!! Cu multă răbdare şi cu drag, bătrânelul mi-a explicat că acest “Cooper Union” este cea mai bună şcoală privată de arhitectură din lume. Am înţeles în fine şi am trecut examenul de admitere cu o bursă plină în anul 1970, reînnoibilă automat dacă studentul reuşea să menţină o medie generală de nota 9. În ce priveşte imaginea New York-ului, în primii doi ani după venirea mea, am fost total debusolat. Cu riscul de a suna romantic, pot să vă spun că într-o bună zi, după scurgerea celor doi ani, mă plimbam pe malul lui East River, lângă complexul Naţiunilor Unite, construit de arhitectul Gordon Bunshaft, pe o idee a lui Le Corbusier, într-o duminică de primăvară. Am simţit miros de peşte venind dinspre mare şi mi-a căzut… fisa. Sunt la New York! Mult mai târziu, bunicul meu “adoptiv”, arhitectul Alberto Sartoris, unul dintre fondatorii “Mişcării Moderne”, pe care l-am adus în America pentru prima oară, în 1984, mi-a împărtăşit impresia lui sofisticată, dar şi inocentă despre New York, atunci când traversa Brooklyn Bridge: “Este un oraş axonometric”. După mai bine de 40 de ani de trăit în Statele Unite, trebuie să recunosc că sunt întru totul de acord…


Portretul arhitectului realizat de Bassotto

Cum aţi câştigat totuşi un asemenea examen foarte dificil neştiind suficientă engleză. O asemenea bursă integrală fără “meditaţii americane”?

Vreau să vă spun că tatăl meu, care cred că fusese pregătit ca ofiţer expert psiholog pentru Armata regală în România, m-a ales, la vârsta fragedă de patru ani, ca marele lui “experiment ştiinţific”. Îmi plăcea să desenez la nebunie de la vârsta de doi ani şi jumătate, şi la vârsta de patru ani am avut o expoziţie personală UNESCO, la Tokyo. Entuziasmat, tata a decis că eu trebuie să fiu educat la o Academie de Beaux Arts, în oraşul Novi Sad, în ţara mea de baştină, Serbia. După patru ore în Academie, desenând mere, pere, ulcele de lut, sfere şi diverse prisme, am decis, personal, că arta nu se face aşa şi că este o mult mai bună idee să învăţ în fortăreaţa turcească din oraş care domină Dunărea, unde, normal, maestrul meu trebuia să fie un om liber, numit Bogomil Karlavaris. E vorba despre un important pictor sârb al secolului XX, născut la Vršac ca şi mine, prieten al familiei noastre. Aşa am evadat din zidurile Academiei, pentru prima oară, şi m-am dus pe picioarele mele către citadela turcă pe celălalt mal al Dunării, unde Karlavaris îşi avea atelierul de pictură. I-am cerut de unul singur să mă ia ca “student”. Am vrut să învăţ direct în atelierul unui artist şi toată viaţa mea am continuat să fac asta, fără ezitare, atunci când am simţit că sunt abuzat de “clişee”. Târziu am aflat că pictorul acela care mi se părea un bătrân înţelept, deşi avea în jur de 30 de ani, avea să predea toată viaţa artă, să devină un profesor recunoscut de americani cu Premiul “Edwin-Ziegfeld” pentru activitatea sa de educaţie prin artă şi că a ajuns un artist cu multe expoziţii, cu peisaje desenate din câteva linii, misterioase prin laconismul lor.

Cum a fost admiterea la “Cooper Union”?

Examenul de admitere la “Cooper Union” consta din opt secţiuni de probleme vizuale. Am găsit extrem de uşor soluţiile. Eram sigur în timpul examenului că voi obţine nota maximă la şapte dintre cele opt secţiuni de probleme. La a opta secţiune am fost sigur că nu voi reuşi. Era vorba de reproducerea din memorie a simbolului Coca-Cola. Motivul era simplu. Cei doi ani petrecuţi în America şi toţi anii trăiţi în comunism nu mi-au permis să beau Coca-Cola. În America priorităţile mele financiare erau altele. Deşi am o memorie vizuală impecabilă, Coca-Cola nu făcea parte încă din realitatea mea. M-am gândit că, dacă nu dau un răspuns oarecare, voi pierde concursul. Veneam dintr-o realitate şi dintr-o lume de sârbi în care singura băutură era ţuica. Am decis să merg înainte şi să desenez interiorul gurii umane cu o sticlă de băutură dusă la gură. Spre surprinderea mea, am obţinut nota maximă la admitere şi am fost admis cu bursă plină.

Cum a fost ceremonia de decernare a diplomelor?

S-a desfăşurat în Sala de Teatru de la “Cooper Union”, unde preşedintele Abraham Lincoln a susţinut cel mai important discurs al lui din vremea Războiului Civil. Profesorul meu din anul II de studii, Ricardo Scofidio, astăzi Profesor Emeritus la “Cooper Union” şi cunoscut ca fondator al firmei de reputaţie internaţională “Diller/Scofidio”, a insistat să i se acorde onoarea de a-mi înmâna diploma de licenţă. El m-a felicitat nu doar pentru performanţele mele academice, ci şi pentru faptul că un “străin” a schimbat criteriile de admitere. Ca negru în America, el a apreciat faptul că un străin a contribuit modest, dar semnificativ la eliberarea de tot felul de prejudecăţi culturale, precum cele instaurate de Coca-Cola, printre altele. Această libertate de gândire pe toate subiectele este o caracteristică a SUA care continuă neschimbată şi în ziua de astăzi, precum la alegerea recentă a senatorului negru, cu nume islamic, Barack Obama, ca preşedinte.

Ce înseamnă această experienţă pentru un tânăr român astăzi?

Trebuie să depăşim prejudecăţile culturale care se reduc la branduri, modă, clişee admise într-un anume moment şi context. Asta înseamnă să depăşim prejudecata că doar un nativ deţine criteriile stilistice şi de valoare ale locului şi că un străin, un emigrant şi un outsider nu pot influenţa dinamic regula jocului. România a contribuit exemplar în acest sens, în trecut, prin personalităţi precum Constantin Brâncuşi, Tristan Tzara, Eugen Ionescu, Isidore Isou, printre mulţi alţii. Sunt doar câteva exemple eminente ale contribuţiei României la avangarda europeană. À propos, am descoperit recent că există o incredibilă arhivă Isou neexploatată pe plan naţional şi mai ales internaţional.

Despre prejudecăţi fără prejudecată


Mastro Arte della Pietra în Verona

Daţi-mi un exemplu de prejudecată din ultimii douăzeci de ani.

Atitudinea cu privire la civilizaţia romilor. Ideea despre kitsch-ul ţigănesc. Ca şi cum kitsch-ul n-ar înflori în toate civilizaţiile şi nu ar fi o parte esenţială a culturii, în toate magazinele de suvenire şi pe toate rutele turismului mondial. Massimo Vignelli, “decanul” graficii şi designului industrial în lume, azi, un bun prieten, când l-am întrebat ce să-i aduc din România cadou în această vară, m-a rugat, paradoxal, poate-i găsesc ceva despre cultura romilor. El văzuse un articol pe acest subiect, pe care l-am promovat ca senior editor internaţional în România, în revista “Octogon”, şi care sugera că noţiunea de originalitate locală, aproape întotdeauna, se transformă în semnificaţii mai presus de frontiere. Avangarda e o plasă de prins peşti mai mici şi mai mari. Pescuitul miraculos se schimbă de la o epocă la alta, dar regulile rămân aceleaşi. Există un kitsch al modernităţii şi al culturii populare şi există un kitsch enorm la nivelul produselor de serie şi de lux. Există un kitsch al libertăţilor: porno-erotism, morbiditate, mizerabilistică, mimetism. Un kitsch naţionalist sau globalizant. Un kitsch neo-clasic şi altul neo-suprarealist etc. Nu scapă de el nici mărţişoarele autohtone, nici simbolurile Valentine Day. Cei care îşi achiziţionează o limuzină cu caroseria placată cu cristale Swarovski sau un celular personalizat cu diamante îşi bat joc de cei care îşi construiesc „castele” asemeni romilor folosind un design interior care îşi propune să refacă “ad locum” Castelul Peleş, acoperişuri cu pagode sau interioare placate integral cu marmură de Ruşchiţa. Pentru a judeca un fenomen, primul pas este inventarierea lui în toate produsele realizate în toate domeniile. Nu poţi să te prefaci că nu observi manelizarea limbii române şi să te delimitezi doar de manelişti. Despre prejudecăţi putem vorbi fără prejudecată. La fel despre consecvenţa de sine.

„Architecture and Morality”


Mastro Arte della Pietra

Ce înseamnă principii morale în arhitectură? Fidelitate faţă de un stil? Conservatorism? Avangardă fără frontiere? Să fii credincios şi respectuos cu voinţa clientului?

Arhitectura suferă şi ea de bolile stilului şi de lipsa de morală şi educaţie. Nu din întâmplare am intitulat cel mai important interviu pe acest subiect pe care i l-am luat lui Mario Botta, în peste 30 de pagini, publicat de către Yale University, “Arhitectură şi moralitate”. Fără să-i mărturisesc la acel moment atitudinea mea subversivă, am ales ca titlu numele grupului meu preferat punk, “Architecture and Morality”. Era în fond un mod al meu de a mă situa în zona de definire a kitsch-ului, ca act de rezistenţă politică şi culturală. Nu poţi adopta o smerenie blândă faţă de stil. Stilul nu este Dumnezeu. Nu conţine semnificaţii majore şi nu mă interesează ca argument chiar deloc. E bine să te întrebi, să suferi, să te revolţi, să simţi precum Iov apocalipsa necazurilor, asediul lor în arhitectură. Să cauţi soluţii pentru evitarea unor dezastre. Să te gândeşti la oameni când construieşti, şi nu la aspectul de ferăstrău cu infinite colţuri şi unghiuri al clădirilor tale. Nu există arhitect care să nu fi trăit drama cutremurelor, incendiilor, a erupţiilor de vulcani, a puhoaielor în inundaţii, a năvălirilor sau, mai nou, a terorismului. Nu vreau să mă gândesc ce ar fi însemnat pentru arhitectul Minoru Yamasaki, care a murit în 1986, să-şi vadă cele două turnuri din World Trade Center în colaps, oamenii aruncându-se de la etajele superioare de groaza flăcărilor. În Parcul de lângă Ground Zero, Battery Park, poţi privi “Sfera” lui Fritz Koenig, sculptura de bronz desfigurată în timpul atacului. O sferă desfigurată spune totul despre lumea în care trăim.

Mi-aţi pomenit numele profesorului John Hejduk, ceh de origine. Emigranţii au îmbogăţit America. Arhitecţi din lumea întreagă au construit New York-ul… Cu ce v-a îmbogăţit felul de a fi şi de a gândi arhitectura întâlnirea cu acest arhitect şi profesor cu rădăcini în Cehia?

Este imposibil să se vorbească despre “Cooper Union” fără a se menţiona figura gigantă, la propriu şi la figurat, a lui John Hejduk, care avea mult peste 2 metri înălţime. Se pleca sub tocul uşilor când intra într-o încăpere, în atelierele de curs. Îşi folosea statura, agresivitatea intelectuală şi aerul de „inocenţă” cu care ataca diverse subiecte, impactul asupra celorlalţi, ca să intimideze şi pentru a compensa un caracter fundamental timid, marcat profund de spiritul avangardei. Ataca subiectele, atât în atelier, cât şi în conferinţe, într-un mod aparent ilogic, dar care, misterios, transforma felul în care auditoriul privea o problemă. Venea din Europa Centrală şi de Est, care au produs dadaismul şi, indirect, suprarealismul. Ceea ce am învăţat de la el a fost complet opus faţă de ceea ce am învăţat de la un alt mare maestru al meu, Peter Eisenman. Hejduk mi-a reconfirmat importanţa gândirii non-lineare, spre deosebire de Eisenman, care m-a învăţat efectiv cum să gândesc şi să organizez logic orice subiect. În anii ’70, Hejduk era unul dintre cei cinci arhitecţi de avangardă ai New York-ului, celebrii “The New York Five”. Au avut împreună o expoziţie de referinţă la “Muzeul de Artă Modernă”, în 1969. Hejduk avea o libertate de gândire care mă fascina, ca şi ceilalţi profesori şi prieteni pe care mi i-am ales. La “Cooper Union”, pictorul Robert Slutzky, profesorul de structură Ysrael Seynuk, profesorul de peisagistică Bye, profesorul de afaceri Alain Schwartzman, profesoara de istorie a artei Dore Ashton, profesorul de proiect Raimund Abraham, profesorul de teorie a arhitecturii Peter Eisenman, Peter şi Alisson Smithson din Anglia. Toate aceste personalităţi au în comun o libertate absolută de gândire, o enormă şi sinceră curiozitate, dorinţa de a împărtăşi cu ceilalţi poziţia lor, în propria profesiune precum şi în învăţământ. Când spun “am ales” nu este o figură de stil, ci o realitate în sistemul academic american.

Aţi avut şi experienţe care v-ai lăsat un gust amar? Nume mari de profesori asociate cu întâmplări ce dovedesc micimi, atitudini reprobabile?

Nu am absolut nici un dram de amărăciune şi regrete în viaţa mea profesională şi personală. Eu am tendinţa să mă autodefinesc prin “pierderi”, şi nu doar prin premiile internaţionale şi naţionale primite. Nu trăim sub un clopot de sticlă. Când îţi alegi profesorii nu e ca şi cum ţi-ai alege sfinţii sau icoanele făcătoare de minuni. Înveţi, încerci să “furi” toată capacitatea maestrului. Recomandarea mea adresată oricărui student este să-şi aleagă maeştrii şi prietenii pe sprânceană şi să nu-şi irosească timpul preţios în viaţă. În profesie, am ales să colaborez cu personalităţi foarte diverse cultural, precum Rem Koolhas, Peter Eisenman şi Colin Rowe în SUA, Dino Gavina/Carlo Scarpa în Italia. La nivel de prietenii în profesie, în afara României, am ales personalităţi la fel de diverse, precum Mario Botta şi Livio Vacchini, în Elveţia, Aldo Rossi, Vittorio Gregotti, Gino Pollini, Franco Purini, Alessandro Anselmi, Dino Gavina, în Italia, Kenneth Frampton, Werner Seligman, Robert Stern, Richard Meier, Charles Gwathmey, Massimo Vignelli, Steven Holl, în SUA, Cristian Norberg-Schulz, în Norvegia, Henri Ciriani, un peruvian stabilit în Franţa, Ching-yu Chang, în Japonia/China. Am colaborat cu Boris Podrecca, în Austria. Şi, normal, când a fost să-mi aleg un “bunic adoptiv”, l-am ales şi el m-a ales pe mine, pe Dr. Alberto Sartoris, membru fondator al “Mişcării Moderne” prin Congresul de la Castelul La Sarraz din Elveţia (1929).

Nume dintr-o Enciclopedie a arhitecturii secolului XX


Liviu Dimitriu fotografiat de Deniz Saylan, cu ocazia unei expoziţii din Germania

Sunt nume dintr-o enciclopedie a arhitecturii moderne. E un imens privilegiu să-i fi cunoscut, să le fi publicat lucrările în volume la editura dumneavoastră “USA Books”, din New York. Sunt convinsă că puteţi scrie o istorie a arhitecturii moderne şi un volum sau mai multe de memorii. Ca să nu mai vorbesc de “Teoria arhitecturii”, unul dintre cursurile pe care le predaţi la “Pratt Institute”.

Este greu de explicat în detaliu, în cadrul unui interviu cine sunt aceste enorme personalităţi care au jucat un rol în educaţia şi formarea mea profesională, care au fost în sine un proiect conştient pe care eu mi l-am construit, şi nu l-am lăsat la discreţia instituţiilor diverse unde am studiat, unde am colaborat şi a companiilor unde am lucrat.

Oricum, o înşiruire de nume transmite un mesaj, un inventar succint de modele.

Mesajul pe care doresc să-l lansez tinerilor arhitecţi este că nu trebuie lăsat nimic la voia întâmplării. Totul trebuie construit conştient de tine însuţi şi de aspiraţiile personale. Viaţa mea este un proiect de libertate absolută de la vârsta de patru ani, de când am evadat pentru prima oară din orizontul închis, clasificat al Academiei, şi de la vârsta de 18 ani, când am evadat din închisoarea comunismului din România, urmat de constante schimbări de oraşe, ţări şi continente, cele vreo 24 de universităţi unde am predat până acum şi birouri de arhitectură. Normal, această libertate se plăteşte scump şi la nivel personal, dar nu am nici un regret. Merită să traversezi Oceanul şi să te confrunţi cu probele cele mai grele. Basmele sunt pline de asemenea personaje temerare care ies din ţarcul unui confort mediocru.

Povestiţi-ne despre profesorii pe care i-aţi avut la “Cooper Union”. Aş vrea să schiţaţi portretul fiecăruia şi felul în care v-au marcat sau aţi colaborat. Cum vi s-au intersectat destinele?

Robert Slutzky a fost un explorator al legăturilor dintre pictură şi arhitectură şi cercetările lui i-au influenţat pe arhitecţii postbelici. Acest pictor american acţiona în perioada 1970-1980 ca un fel de eminenţă cenuşie a Şcolii şi impunea direcţia educaţiei la “Cooper Union”. Studiase cu Josef Albers, care emigrase de la “Bauhaus” din Germania în SUA, şi a predat la “Black Mountain College” şi “Yale University”. Datorită lui şi graţie în mare parte eforturilor şi talentului lui s-a continuat în America această excelentă tradiţie de educaţie. Slutzky prefera să predea Teoria Culorii şi la anul I, proiect de arhitectură. Era un colorist excepţional la nivelul lui Morandi în opinia mea, un om cu un egal sens al compoziţiei şi cu un ochi atroce. Urla la mine constant (şi cu o dragoste de părinte), ca şi la alţi studenţi, dacă aveam o eroare de 1 milimetru în desenele noastre. După un an de zile de studiu riguros cu el, bazat pe variante la temele “Bauhaus” ale lui Johannes Itten, Paul Klee şi Joseph Albers, am avut onoarea să am lucrările mele de desen liber, expuse la Muzeul de Artă Modernă, la New York, şi studiile de culoare, etalate la “Smithsonian Institution” în Washington, DC. Sunt alergic la cuvântul profesor. Slutzky a fost singurul meu “învăţător” real în arhitectură, pe lucrurile fundamentale în anul I. A fost un pictor de mare influenţă în cercurile selecte ale pictorilor, dar nu a fost niciodată interesat de succesul la public, pe care l-a avut, dar nu l-a cultivat.

Aţi putut folosi această experienţă la Universitatea “Ion Mincu”, atunci când aţi predat? Mai ales când ne gândim cât de important e studiul culorilor în arhitectură, designul interior şi alte discipline relaţionate lor.

Mi-a fost imposibil, trebuie să recunosc, să introduc la “Ion Mincu” noţiunea de abstracţie pură în anul I de studii la arhitectură. Motivul este legat de o evidentă lipsă de tradiţie în acest sens în România, unde nu sunt continuate nici începurile de experimente ale lui Marcel Iancu din anii ‘20, pe care le apreciez. Tradiţia, în secolul XX, a arhitecturii şi picturii româneşti nu include nici un efort de a asimila noţiunea de abstracţie. Pe de altă parte, sculptura românească, începând cu Brâncuşi şi în mod straniu, trebuie să spun, în perioada interbelică, în comunism şi acum, este o excepţie de la regulă şi de o calitate deosebită. De curând am văzut o remarcabilă expoziţie la Sibiu, la Muzeul “Brukenthal”, o expoziţie în memoria lui George, baron Löwendal, care îmi era necunoscut până foarte recent. Am impresia că acesta depăşeşte în importanţă prin lucrările sale figura lui Marcel Iancu, pe care o considerăm până acum de departe dominantă în avangarda din România. Scenografiile lui Löwendal sunt o arhitectură constructivistă absolut excepţională, în opinia mea. Expoziţia coincidea în mod inteligent cu Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu din acest an. Un “ochi inocent”, pentru a-l cita pe Ruskin şi pe mai recentul Roger Shattuck, critic literar american, cunoscut prin cărţile lui despre Marcel Proust şi avangarda în artă, este esenţial pentru a identifica aceste valori reale.

O definiţie a eleganţei


Plan al moscheei Zawia, Djedah, Arabia Saudită, premiat la Singapore

L-aţi amintit pe inginerul Ysrael A. Seinuk (1931-2010), celebru pentru construcţiile sale de zgârie-nori din New York şi din toată lumea. Un expert în structuri care spunea despre el că a părăsit Havana când au ajuns comuniştii la putere şi a început ascensiunea lui Fidel Castro. Şi el povestea că a luat totul de la zero, neavând în buzunar decât vreo 20 de dolari şi diploma de studii.

Ysrael Seinuk a produs un număr enorm de soluţii excepţionale pentru faimoase clădiri performante în SUA. Era un profesor excepţional. Explica perfect calculele complicate la structuri sofisticate în oţel şi în special în beton armat. La sfârşitul fiecărei sesiuni, după explicaţia clasică, ne spunea: “Tot ce v-am spus are doar valoare academică. În realitate se face aşa” şi reducea două ore de calcule la soluţii de calcule care nu luau mai mult de 5 minute. “Asta este realitatea. Şi realitatea este totdeauna elegantă.” Când am dorit să plec de la “Cooper Union”, în 1975, înapoi în România, ca să fac prima cercetare în fondul secret/special, la Academia Română, pe subiectul avangardei în arhitectura anilor 1920-1945, “Big John” nu a avut încotro decât să-mi dea permisia. Condiţia era ca Ysrael A. Seinuk să găsească o soluţie pentru a-mi susţine examenul în structuri speciale de oţel, care acoperea un întreg semestru de studiu la care nu puteam participa. Când am revenit din România, acesta mi-a dat un subiect de examen foarte greu, condiţia fiind să rezolv problema în mai puţin de o oră. Am luat nota maximă la teza pe structuri speciale de oţel. Nu am să uit niciodată acea definiţie a eleganţei în calcule de structură. A semnat structura de rezistenţă la peste 50 de zgârie-nori destinaţi birourilor, dar şi apartamentelor rezidenţiale. I se spunea cu admiraţie “Mr. New York”. Avea o vorbă pe care o repeta uneori despre proiectele de clădiri care sunt asemeni unor copii, unele extreme de vocale sau vorbăreţe, altele foarte inteligente şi altele tare jucăuşe. “Lipstick Building”, “New York Mercantile Exchange”, “Condé Nast Building”, “Bear Stearns Building”, “Arthur Ashe Stadium”, “Trump World Tower”, “Trump International Hotel and Tower” şi “Trump Tower” de pe Fifth Avenue sunt câteva dintre clădirile rezolvate la nivelul structurii de rezistenţă de către el, la care sunt de adăugat “Chapultepec Tower” din oraşul Mexic şi un celebru Turn din Dubai.

Ce s-ar fi întâmplat cu experienţa profesorului de arhitectură de peisaj Arthur Edwin Bye Jr dacă era obligat de legi obtuze să iasă din învăţământ la 65 de ani?

Aş putea da o listă imensă de exemple notorii în care legea spartană a aruncării bătrânilor în prăpastie ar fi amputat învăţământul universitar de mintea şi de braţul excelenţelor. Profesorul Bye mi-a dat o lecţie exemplară, atunci când l-am rugat, în numele studenţilor, să ne arate lucrările lui. “Livio, după un an de studiu cu mine, încă nu ai înţeles că, în peisaj, toate lucrările importante se maturizează doar după moartea autorului.” I-am mulţumit pentru această frază şi am plecat fericit şi cu coada între picioare. Am câştigat în consecinţă, aplicând această succintă lecţie, prima mea medalie de aur în concurs internaţional, la vârsta de 27 de ani, concurând împotriva a 423 de firme internaţionale, învingând premiul Oraşului Cefalu din Sicilia, pentru restaurarea ambientului şi alte proiecte de urbanism şi arhitectură. Bye e socotit drept un minimalist poetic în lumea arhitecturii de peisaj. Se spune că atunci când peisajele proiectate de el au ajuns la maturitate, era greu să deosebeşti ceea ce construise mâna umană de ceea ce dezvoltase natura. A fost un promotor al arhitecturii organice, un admirator al lui Frank Lloyd Wright. În opinia lui, arhitecţii trebuie să fie lăsaţi în pace pentru a fi creativi. Nu poţi să te laşi influenţat de clienţi, oricât de inteligenţi ar fi. Obişnuia să spună pentru a-şi întări argumentul că nu-l poţi pune pe Da Vinci să colaboreze cu Van Gogh. Asta ca să nu-l jigneşti pe clientul “atotştiutor” care-şi distruge casa şi peisajul cu propriile lui idei. Doresc să-l menţionez pe profesorul meu de afaceri, Alan Schwartzman, care m-a ajutat să înţeleg că un contract bine scris este echivalent unui poem bine scris. În consecinţă, nu am avut niciodată nevoie de un avocat ca să-mi prepar contractele şi să-mi organizez afacerile.

O casă bazată pe ideea de a trăi într-un poem de Apollinaire…


Alături de importanţi arhitecţi într-un alt juriu de la Masan

Dar Raimund Abraham cum era?

Raimund Abraham a fost, împreuna cu Hejduk şi Peter şi Alisson Smithson, unul dintre coordonatorii tezei mele de diplomă. Abraham, precum Hejduk, era un arhitect care considera că a desena un proiect pe hârtie este suficient. El l-a substituit pe Slutzky la “Cooper Union”, într-un fel de revoluţie culturală similară maoismului, care periodic avea intenţia de a “reînnoi” atmosfera. Avea aere de mare cunoscător al literaturii universale şi menţiona constant că a venit în America doar cu o copie a volumelor lui Proust în geamantan. Putea să vândă idei amatorilor, dar nu unor persoane pregătite pe subiect, precum eram, mai ales după studii de literatură comparată şi structuralism cu Julia Kristeva, Tzvetan Todorov şi Borelli, la “New York University”, şi după ce am fost suplinitor la cursurile de la “Brooklyn College”. Subiectul ales de mine pentru teza de licenţă era: “O casă bazată pe ideea de a trăi într-un poem de Apollinaire, conceput pe sistemul de culoare din poemul «Vocalele lui Rimbaud», totul privit printr-o analiză spaţială a unei picturi de Juan Gris”. Abraham şi Hejduk repetau la infinit acelaşi mesaj criptic şi succint pe subiectul tezei mele: lucrarea era “iluzionistă”. Comentariul lor era corect, dar după trei luni m-am plictisit să aud acelaşi lucru şi le-am spus amândurora că am nevoie de Peter şi Alisson Smithson şi că dacă-i mai prind pe ei doi lângă masa mea de lucru, “am să le rup piciorele”. Am obţinut nota maximă la diplomă, dar, normal, nu am obţinut şi medalia de onoare, deşi mi s-a acordat jumătate din spaţiul expoziţional la sfârşit de an. După câţiva ani, l-am invitat pe Abraham să predea în cursurile mele internaţionale în SUA, cât şi în Italia, şi am devenit prieteni.

A construi sau a nu construi? Arhitecţi sau maimuţe AutoCad


Cu soţia sa, scriitoarea Doina Uricariu

Aţi pomenit o serie de profesori şi de arhitecţi care promovau sau afişau dezinteresul lor în a construi. Care e pericolul unei asemenea atitudini şi care sunt perspectivele dezvoltării arhitecturii potenţiale sau virtuale, pe termen mediu şi lung?

Revenind la Abraham, am fost surprins în timp să aflu că partenerul său în Austria de baştină, la Graz, fusese Walter Pichler. Acest arhitect este cu siguranţă cel mai mare magician al desenului de arhitectură din lume. Abraham, în America, era considerat, împreună cu Hejduk, Dumnezeul arhitecturii pe hârtie. Ambii habar nu aveau şi nu erau interesaţi deloc în a construi. Faptul că s-au asociat cu un alt prieten al meu, Aldo Rossi din Italia, care nici el nu ştia şi nu era interesat să construiască, este semnificativ. Aceste trei personalităţi, împreună cu Eisenman, o vreme, au produs enorme daune culturii arhitectonice din lume, îndoctrinând generaţie după generaţie de arhitecţi din Vest, în anii ’70-’80, ca să fie neinteresaţi de fapt în actul de a construi. Performanţa deplorabilă a lui Daniel Liebeskind astăzi, la nivel de arhitectură construită, inclusiv şi mai ales la Ground Zero/ 9/11, este dovada acestei idei fixe. Într-o lume în care descoperi armonia unei construcţii de hambar în Ardeal sau în Bucovina şi lipsa de har a unor arhitecturi semnate sau doar proiectate fără nici un sens, devii cel puţin circumspect în faţa formelor egolatre fără fond, nici măcar într-un viitor prezumptiv. Lumea are nevoie de o arhitectură bine construită ca de aer. Respirăm mai bine dacă suntem în stare să construim bine. Despre aer se spune că e sănătos. Că ar fi şi frumos depinde de ceea ce construim, unde şi cu cât mai puţine intervenţii violente şi nesăbuite împotriva Naturii şi naturii umane.

Care e cea mai importantă criză care ameninţă învăţământul mondial în arhitectură?

Cred că trecem printr-o perioadă în care resimţim absurditatea direcţiei luate de către educaţia în arhitectură, în anii 1970-1985, aşa cum am descris-o deja. Cred că pe undeva studenţii au înţeles deja problemele, dovadă fascinaţia pe care o exercită asupra lor arhitectura construită a lui Mario Botta, în anii ’80. Tinerii astăzi sunt fascinaţi de arhitectura lui Calatrava, Renzo Piano şi alţii care ştiu să construiască, ca şi de şcoala de arhitectură catalană şi spaniolă sau de un arhitect precum Tadao Ando în Japonia. De fapt, cu amărăciune, studenţii în America se plâng, printr-o frază semnificativă, că primesc adeseori o educaţie care-i califică doar ca “maimuţe AutoCadd”. Directorii de şcoli de arhitectură nu inventează un răspuns la această situaţie de criză, continuă să predea şi să susţină doar ceea ce au învăţat, fără un spirit critic, şi cred că printr-o atitudine dictatorială pot amâna o schimbare drastică în educaţia unui arhitect, schimbare care este iminentă.

Îmi vorbeaţi despre Dore Ashton, o autoritate în istoria artei, specialistă în fenomenele artistice americane de la mijlocul secolului XX şi din deceniile următoare. Ea a avut un rol activ în avangarda artei americane, a fost curatorul multor expoziţii de referinţă şi e probabil cel mai important critic de artă american în viaţă.

Dore Ashton a fost profesoara mea preferată de istoria artei. Mi-a permis să-l întâlnesc pe unul dintre cei mai importanţi suprarealişti americani de calibru, Joseph Cornell, chiar înainte de moartea lui. În anul doi de universitate am participat, la încurajarea ei, la un concurs de eseuri de critică de artă şi am câştigat premiul întâi pe subiectul Joseph Cornell. Acest premiu m-a stimulat ca să continui şi să rămân angajat în critica de arhitectură şi artă până azi.

Tânăr în acest acest New York delirant


Macheta Vilei Marabini din regiunea Emilia Romagna

Peter Eisenman a colaborat mult cu Jacques Derrida. E un om al dialogului, aşa se explică şi succesul cărţilor publicate la Rizzolli, în Italia, dar şi în alte ţări. A dialogat cu italianul Manfredo Tafuri, cu George Baird… Cărţile lui sunt obligatorii în formarea unui tânăr arhitect. Cum a contat el în formarea dumneavoastră ca teoretician al arhitecturii?

Am lucrat cu el la nivel profesional în timpul anilor de şcoală şi după obţinerea licenţei, când am ocupat diverse poziţii, ca asistent, proiectant, coordonator de echipă de proiectare şi cercetător ştiinţific. Eisenman e născut în America, pe lângă unul din aeroporturile New York-ului, la Newark, în New Jersey. Subliniez acest aspect biografic ca să nu se creadă că toate numele mari în arhitectura americană aparţin unor emigranţi. E unul dintre cei mai importanţi arhitecţi şi teoreticieni ai arhitecturii în viaţă. La anul împlineşte 80 de ani.

Cum v-aţi întâlnit? Cum a început colaborarea?

În 1972, aveam 22 de ani, eram student şi aveam nevoie de lucru. Eisenman m-a angajat ca să lucrez la pregătirea unei expoziţii pentru “Muzeul de Artă Modernă” din New York, pe subiectul “Housing: Low Rise low Income High Density”. Am continuat colaborarea până în 1978, pe proiecte de vile în toate aspectele lor de proiect, executive, analitice şi expozitive. În acea perioadă, la cererea lui Eisenman, am inventat soluţia la machete axonometrice. Macheta originală pe care am făcut-o pentru Eisenman a fost cumpărată de către Farahdiba Iranului şi donată “Muzeului de Artă” din Teheran. Ea a fost distrusă în timpul revoluţiei din Persia. Sub conducerea lui Eisenman am colaborat cu revista “Oppositions”, cea mai importantă publicaţie de arhitectură în lume după cel de-al Doilea Război Mondial, şi am organizat o conferinţă “secretă” internaţională a micilor reviste de arhitectură, în 1978, materiale care vor schimba total percepţia dezvoltărilor noilor direcţii în arhitectură de la 1978 până astăzi, la momentul când am să decid să public totul în volum.

Cum a început colaborarea cu marele arhitect olandez Rem Koolhas?

Eisenman m-a prezentat lui Rem Koolhas şi am lucrat ca prim angajat la “Office pentru Metropolitan Architecture” (OMA). Aveam o energie infinită şi nu prea-mi aduc aminte să fi dormit în acei ani… Afinitatea între mine şi Rem a fost bazată iniţial pe faptul că mă pricepeam la Dadaism / suprarealism şi el avea nevoie iniţial de cineva capabil să facă cercetare vizuală şi de bibliotecă pe subiectul New York, privind problema dintr-un punct de vedere suprarealist şi freudian, complet nou. I s-a părut că eu eram persoana ideală, mai ales după ce am susţinut fiecare o conferinţă, la New York, în 1974, în cadrul unui eveniment dedicat Aniversării Naşterii Suprarealismului. Eu am vorbit despre Tristan Tzara, el s-a axat pe subiectul “Delirious New York”. La nivel de proiecte, am participat alături de Rem, Madelon Vriesendorp şi Elia Zenghelis, la proiecte precum “Hotel Sfinx”, “Roosevelt Island Complex”, o vilă în Florida, un concurs pentru case înalte de locuit pe Roosevelt Island şi multe altele. Rem încerca să mă convingă că tot ce face el este diferit de Le Corbusier, eu îi demonstram continuu că la acel punct doar imaginea apărea diversă, dar că substanţa era aceeaşi; Rem se enerva, fugea la masa lui de lucru, mai schimba câte ceva şi revenea la mine: “Acum nu mai este Le Corbusier…”. Şi argumentările între noi o luau din nou de la capăt, la modul pozitiv şi productiv, cred. Volumul său “Delirious New York” a schimbat percepţia despre New York şi arhitectura acestui oraş, imediat după publicarea lui, în 1976. Privind retrospectiv, găsesc figura lui Rem Koolhaas ca fiind cea mai interesantă, polemică şi la zi, printre cei cu care am lucrat şi colaborat.

Cei 5 arhitecţi care erau de fapt 6 şi de fapt 7


Arhitectul Livio Dimitriu la New York

Unele dintre numele menţionate fac parte din Grupul “Five Architects” din New York. Peter Eisenman, Charles Gwathmey, John Hejduk, Richard Meier şi Michael Graves. Care a fost relaţia pe care aţi avut-o cu acest grup?

Grupul “The New York Five” este o ficţiune inventată pentru consum public de un alt prieten, istoricul de arhitectură Kenneth Frampton, care a scris introducerea la volumul cu pricina. Numele este o aluzie voalată la “Gruppo sette” al raţionalismului italian din anii ’30, probabil sugerată de către Eisenman, interesat în Giuseppe Terragni, arhitect fascist de mare calibru. “The New York Five” a fost un grup de prieteni cu poziţii extrem de diferenţiate. De fapt, precum cei Trei Muschetari care au fost de fapt patru, cei cinci arhitecţi au fost de fapt şase. Începuseră cu toţii ca profesori la “University of Texas”, sub influenţa şi impactul intelectual produs de istoricul arhitecturii Colin Rowe. Am avut onoarea să colaborez cu Rowe, ca arhitect coordonator de proiect pentru planul de urbanism şi arhitectură “Nicolett Island”, în Minneapolis, Minnesota, la doar un an după ce mi-am luat licenţa. Avea o cultură generală cât şi în domeniul arhitecturii absolut enciclopedică, o memorie vizuală extraordinară care-i permitea să reproducă folosindu-şi doar mâna, fără alt instrument, pe hârtie şi în scală, mii de clădiri importante din istoria arhitecturii. A publicat doar câteva volume în viaţă, dar toate excepţionale, inclusiv “Matematica Vilei Ideale”. Folosea limba engleză britanică vorbită într-un mod excepţional de sintetic şi de clar, jucându-se constant cu idei pe care şi le inventa în ritm de mitralieră, şi era extrem de elegant, ca un gentleman de mare clasă. A fost eminenţa cenuşie a arhitecturii americane la nivel intelectual. Acest grup de prieteni includea un al şaselea arhitect, Werner Seligmann, şi era cunoscut iniţial sub numele polemic de “Texas Rangers”. Au venit cu toţii la New York, după ce predaseră împreună în Texas. Dar Seligmann, care s-a căsătorit cu o doamnă din Courtland, pe lângă Universitatea Cornell, s-a stabilit în afara oraşului New York. Acest detaliu biografic este unicul motiv pentru care el nu a apărut în expoziţia şi volumul cu pricina. La modul “secret”, era de fapt “The New York Seven” (inclusiv figura dominantă a lui Colin Rowe), ajungându-se la numărul magic “The New York Seven”, exact precum “Gruppo sette”.

În 1978, la 28 de ani, aţi acceptat invitaţia lui Seligmann să părăsiţi New York-ul pentru a preda la “Syracuse University”.

Au fost câţiva ani extrem de importanţi pentru formaţia mea. Am devenit probabil cel mai tânăr profesor de arhitectură din America, din acea vreme, la “Syracuse University”, unde Seligmann devenise decanul Şcolii de arhitectură. El era o persoană de mare talent şi cultură. Avea forţă de muncă şi vocaţie pedagogică şi era capabil să ţină totul în balanţă. Anii pe care i-am petrecut sub direcţia lui au fost esenţiali. Ei au reuşit să-mi “aşeze” ideile adunate în primii zece ani în America prin experienţe variate. Am putut să-mi construiesc un punct de vedere al meu. O clarificare: nu am părăsit New Yorkul. Pe durata celor trei ani petrecuţi în învăţământ la “Syracuse University”, luam avionul la 7 dimineaţa şi reveneam la miezul nopţii la New York. Ziua următoare eram prezent la 7 dimineaţa în biroul de arhitectură “Jacobs/Nicolaides” la New York, unde eram şef de proiectare la o echipă de 17 persoane. Următoarea zi eram din nou la Syracuse şi aşa mai departe. Weekendurile le petreceam în birou la New York sau lucram pe cont propriu la proiectele mele personale, inclusiv concursuri internaţionale. În această firmă am învăţat de fapt aspectele pragmatice ale meseriei.

Arhitectura şi râsul


În faţa casei de la New York

Arhitecţii au cu siguranţă umor, mai ales atunci când sunt siguri pe ei, pe ceea ce au proiectat, construit. Ne-am întâlnit, în urmă cu doi ani, la lansarea unei cărţi uriaşe cu proiectele arhitectului Dorin Ştefan, la MNAC. Cu mult umor, arhitectul îşi organizase lansarea alegând VARZA ca decor şi simbol, drept care s-a servit un bufet fulminant bazat exclusiv pe feluri de mâncare făcute pe bază de varză, multe comandate în Ardeal, delicioase.

E şi râsul un ingredient în arhitectură, cum e necesară autoironia cel puţin cât un compas. Seligmann era o persoană cu mintea foarte deschisă. Îmi aduc aminte că, după câteva săptămâni după ce am început să predau, m-a chemat în birou şi în mod oarecum delicat mi-a atras atenţia că aveam părul şi barba prea lungi şi că veneam la şcoală în uniforma forţelor aeriene SUA. I-am spus că buzunarele enorme ale pantalonilor militari sunt esenţiale pentru că ele conţin, în dreapta, toate contactele mele internaţionale, iar în stânga, toate cele din SUA, lucruri fundamentale pentru ceea ce trebuia să fac pentru el administrativ în facultate. M-a lăsat în pace, acordându-mi creşteri mari de salariu în fiecare an. Tot în primele luni de predat, am fost în primul meu juriu de licenţă cu el. Eu aveam un foarte puternic accent din Europa de Est şi el avea un foarte puternic accent german. Repeta la infinit că studentul cu pricina nu avea “şpais” în proiectul său care era discutat pe criterii relative la “Vila Madama” a lui Palladio. Eu, venind dintr-un sat în Banatul sârbesc, unde dialectul includea multe cuvinte de origine germană, eram convins că “şpais” a lui Seligmann se referea la cămăruţa de la ţară unde noi ţineam cârnaţii la afumat şi care se cheamă chiar aşa. L-am întrerupt pe Seligmann ca să remarc că nu exista o cameră pentru cârnaţi afumaţi în această capodoperă a arhitecturii italiene. Seligmann, un om foarte temperamental, s-a înfuriat enorm şi m-a ameninţat că mă dă afară din învăţământ din cauză că nu înţeleg ce înseamnă “şpais”. El de fapt vorbea de spaţiu (space în engleză), dar nu era în stare să pronunţe cuvântul ca lumea. Ne-am lămurit cu toţii rapid şi am râs cu poftă. Acest gen de incidente au consolidat o prietenie reală în timp.

Îmi mai povesteaţi despre grupul “Archigram” şi despre un articol pe care l-aţi scris, intitulat “Importanţa de a fi urât”.

A desena arhitectura spre deosebire de a proiecta uneşte multe din personajele pe care le-am evocat. A existat şi o extensie a anilor ’60-’70, un grup de arhitecţi cunoscut sub numele de “Archigram”, format din Peter Cook, Warren Chalk, Ron Herron, Dennis Crompton, Michael Webb şi David Greene. Desenele lor inspirate de tehnologie au urmărit să creeze o nouă realitate în arhitectură. Ele au inspirat construcţia Centrului Pompidou, realizat de Richard Rogers şi Renzo Piano, de pildă. Acest grup avea un program social radical şi critic faţă de societatea acelor ani. Personal, deşi apreciam poziţia lor, când a trebuit să scriu o recenzie despre expoziţia de la “IAUS” din New York în 1974 a lui Peter Cook şi Ron Herron, mi-am intitulat articolul “Importanţa de a fi urât”, parafrazându-l pe Oscar Wilde. Este posibil să fii “urât”, dar şi inteligent în acelaşi timp, şi estetica desenelor “Archigram” mi se părea aberantă, deşi înţelegeam că era voită. Chiar dacă eu prefer inteligenţa frumuseţii gratuite, nu am rezistat ca să nu comentez pe ceea ce mi se părea a fi, cu puţine excepţii în expoziţie, un elogiu urâtului.

Să ţii piept celorlalţi, să visezi la arhitectura cu sens


Spaţii locuibile ale Vilei Abdullah El-Wakil, Alexandria, Egipt, pentru care a fost distins cu Premiul I al Ordinului Arhitecţilor

Descopăr un spirit polemic în mai toate aceste întâlniri, dialoguri şi colaborări pe care le-aţi avut. Nu e obositor să ţii piept celorlalţi, să-ţi manifeşti independenţa, dezacordul, diferenţa de opinie? Omul nou promovat de comunism era un yes man. Mulţi preferă să se înconjoare exclusiv de admiraţia necondiţionată a celorlalţi…

Întotdeauna mi-am ales ţintele în mod polemic: personalităţi cu care eram de acord, dar şi oameni cu care eram în dezacord. Richard Meier mi-a confirmat asta într-un moment în care eu pregăteam, în 1989, la casa mea de editură “USA Books”, volumul 3 din seria “New York Architects”, dedicată exclusiv arhitecţilor metropolei, unică în istoria culturală a acestui oraş până la acel moment. Îi trimisesem un text pe subiectul arhitecturii sale pe care eram pe punctul de a-l publica. Jumătate din eseu era pozitiv şi cealaltă jumătate foarte critică. Mi se părea civilizat ca Meier să fie primul informat că acest text o să fie publicat, indiferent care ar fi fost reacţia lui. După câteva zile de tăcere, am comunicat cu el şi m-a rugat să înţeleg că el consideră orice text scris bine, sincer şi la subiect ca un lucru pozitiv şi binevenit. Mai târziu am primit o scrisoare în care-mi scria: “Dragă Livio, Am primit recent şi cu mare interes articolul pe care l-ai scris pentru Olivetti şi apreciez comentariile tale atât de profunde în legătură cu arhitectura mea. În aceste vremuri în care atâţia scriu despre arhitectură este cu adevărat rar să găseşti texte critice care sunt pătrunzătoare, coerente şi extrem de inteligente. Cu urări de bine, Richard Meier”. Întreaga poveste a constituit o mare încurajare şi o reconfirmare a atitudinii mele de gândire în libertate. O încurajare similară cu cea primită din partea lui Kenneth Frampton, când, după o discuţie la cină despre Brâncuşi, urmată de o lectură a unui text al meu pe subiect, m-a invitat să predau la universitatea “Columbia” şi să preiau direcţia programului de masterat în arhitectură.

La ce visaţi? La ce poate visa arhitectul în vremuri de criză când scade volumul investiţiilor şi se construieşte mult mai puţin?

Eu încerc să trăiesc în prezent. Visez noaptea doar uneori… Ca în tradiţionala urarea de nuntă din România, “Casă de piatră”, arhitectura ne reprezintă şi ne poate uni cu ceilalţi, dar şi cu noi înşine, aşa cum spun câteva rânduri din Pindar, reluate de Sfântul Augustin şi apoi de Paul Valéry. Ele sună cam aşa: “Paşii uşori ai porumbeilor albi pe acoperişul sufletului meu… “. Cred că trăim în vremuri în care fragmentele au devenit mai importante decât concluziile. Ca într-un mozaic bizantin, fragmentele de piatră, totdeauna aceleaşi de fapt, se recompun în mâna fiecărui meşter mare ca să formeze imagini surprinzătoare. Compoziţia frescelor pe peretele vestic în multe din bisericile din Bucovina este supusă canonului, dar o frescă devine mai “frumoasă” decât alta prin individualitatea fragmentelor care o compun. În final, albastrul frescelor exterioare de la Voroneţ dematerializează arhitectura zidurilor şi o face să dispară când este privită pe fundalul unui cer de acelaşi albastru. De fapt, Voroneţul este o biserică de sticlă, transparentă, precum o viaţă. Un interviu, un text, ca şi o arhitectură prezintă şi descriu o condiţie de fragmente. Poezia, ca şi arhitectura, există doar în felul în care fragmentele, dacă într-adevăr sunt de folos, sunt percepute, recompuse şi folosite…

Post a comment or leave a trackback: Trackback URL.

Comentarii

  • Diana  On 11 Noiembrie 2011 at 4:41 am

    Un interviu interesant si util pentru studenti cred eu. Mi-a placut foarte mult.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: